Introducere

După două ture reușite în Maroc (2017 și 2018) pe Toubkal – 4167m, cel mai înalt vârf din Munții Atlas și din Africa de Nord, a apărut întrebarea și curiozitatea: oare cum e mai sus? Am început să caut munți de peste 5000m, să văd ce ar fi accesibil atât din punct de vedere logistic, cât și la nivel de buget. Am avut următoarele opțiuni: Kazbek (Georgia), Damavand (Iran) și Kilimanjaro (Tanzania). Kazbek a fost primul vot dar nu am reușit să formez o echipă pentru asta iar Kilimanjaro era scump așa că a rămas Damavand-ul. Am găsit persoane interesate și am făcut un plan relativ lejer, cu urcare și retur pe cea mai populară rută – cea sudică. Din păcate, cu puțin timp înainte de a lua biletele, câțiva s-au retras și socotelile pe care le făcusem au cam picat. Am fost destul de dezamăgit și am renunțat pentru o vreme la toată ideea, deși investisem destul de mult timp în research și organizare.

Din fericire pentru mine, nu prea știu să mă dau bătut, așa că la vreo 2 săptămâni după a încolțit ideea: ce-ar fi să mă duc eu singur? Cunoșteam deja multe detalii, nu depindeam de nimeni și îmi puteam face planul după bunul plac. Perfect! Asta fac! Am început apoi să citesc despre rute, particularitățile și provocările fiecăreia.


Despre munte, trasee și sezon

Damavand este cel mai înalt vulcan de pe teritoriul Asiei, ce se ridică din mijlocul masivului Alborz la peste 5600m înălțime. Are o formă clasică de stratovulcan (conică) ce îmi amintește de muntele Fuji, din Japonia. Ca proeminență, este al doilea munte din Asia, după Everest, și al 12-lea în lume, cu 4667m. Vulcanul este clasificat ca potențial activ și veți întâlni în zona craterului numeroase fumarole care emit sulf (de evitat).

Există cel puțin 16 rute de ascensiune, variind în dificultate și lungime, cu diverse tabere și refugii pe fiecare dintre versanți. Cele mai cunoscute sunt:

  • Ruta sudică – cel mai popular traseu de vârf. Există două tabere (la 3000 și la 4300 metri), de unde te poți aproviziona cu mâncare și apă.
  • Ruta vestică – ceva mai dificilă, există doar o tabără, la 4200 metri altitudine. Ruta este renumită pentru priveliștea de la apus.
  • Ruta nord-estică – cel mai lung traseu, există o tabără la 4300 metri altitudine, până la care se pot căra bagajele cu catâri.
  • Ruta nordică – cel mai dificil traseu, există două refugii metalice, la 4000, respectiv 4700 metri altitudine. Nu există tabere așa că nu te poți aproviziona de pe traseu cu mâncare (trebuie să cari totul de jos).

Muntele este cel mai abordabil în sezonul de vară, în lunile iulie, august și septembrie. În iunie sunt șanse mari să fie încă multă zăpadă și condiții mai dure (vânt puternic, temperaturi scăzute).


Cum ajungi acolo

Muntele Damavand este situat la circa 66km nord-est de Teheran, iar aeroportul (Imam Khomeini) este la 30km sud-est de oraș. Există multiple conexiuni din București (via Istanbul, Atena, Doha). De la aeroport poți lua un taxi până în oraș sau, în timpul zilei, metroul. Eu am zburat cu Aegean Airlines, prin Atena. De menționat că este necesară viza pentru Iran, iar aceasta se poate obține on-arrival, în aeroport. Eu am plătit (în 2018) 75E taxa de viză și 15E pentru o asigurare medicală, care părea să fie obligatorie.






În așteptarea vizei


Ruta aleasă de mine

Fiind singur, am preferat să caut o rută mai specială și să mă bucur cât mai mult de tot ce avea de oferit acest munte. Așa am ajuns la ideea de a traversa muntele, urcând pe fața nordică și coborând pe cea sudică. În felul acesta aveam parte și de o provocare serioasă pe fața nordică și aveam ocazia să parcurg și altă rută la coborâre.

Ruta nordică, cu start în satul Nandal


Ruta sudică, ce pornește din Polour

Cum nu mai urcasem la peste 5000m m-am gândit să abordez cât mai lejer traseul. Planul inițial era cam așa:

  1. Din Nandal să iau un jeep dis-de-dimineață până la Big Rock (locul din care începe propriu-zis ascensiunea pe fața nordică)
  2. În prima zi să urc de la Big Rock (2900m) până la primul refugiu (4000m) și să dorm acolo.
  3. În ziua 2 să urc la al doilea refugiu (4700m) și să dorm acolo.
  4. În ziua 3 să urc până în vârf (5610m) și să cobor toată fața sudică până la tabăra de bază (~3000m)


Prima zi în Iran

Înainte de toate țin să menționez că am avut un contact local – domnul Mousavi, recomandat de o prietenă (mulțumesc Daciana!), care s-a ocupat de multe aspecte (transferuri, cazări la hotel, cartela SIM și numeroase discuții unde nu se vorbea engleză).

Am aterizat vineri dimineață, pe la 4:00 . După ce am trecut de controale și am obținut viza (care a durat ceva) m-am întâlnit cu domnul Reza (colegul/partenerul d-lui Mousavi), care mă aștepta la aeroport. De acolo am mers la hotel, unde aveam deja rezervarea făcută, m-am cazat și am reușit să dorm puțin (decolasem la 20:00 din București și zburasem toată noaptea).

După ce m-am trezit m-am întâlnit cu dl Mousavi, care a venit la hotel, mi-a adus cartela SIM și i-am spus care e itinerariul meu. De la hotel am pornit impreună cu dl Reza spre Polour, unde se află biroul Federației Montane Iraniene. Acolo se obtine și permisul de vârf (50$ USD).


Din Polour am ocolit muntele și am ajuns pe partea nordică, în satul Nandal, tabăra de bază pentru cei ce urcă pe fața nordică. Acolo l-am întâlnit pe dl Salehi, membru al Federației, de la care am înțeles că se poate obține permisul de vârf (în caz că nu treceți prin Polour).


Singura cazare din Nandal (a dl-ui Salehi) este constituită din două încăperi micuțe, în care dormi pe jos, cu o toaletă undeva afară (wc-uri “turcești”). Aveai la dispoziție și un mic frigider în care să-ti ții mâncarea peste noapte. Am împărțit camera cu câțiva localnici care mi-au oferit și din mâncarea lor la cină (un soi de brânză sfărâmată cu struguri și niște lipii mari). Din păcate nu vorbeau deloc engleză așa că n-am reușit să ne înțelegem prea mult, dar am înțeles că ei urmau să urce pe ruta nord-estică (mai lungă) și vor avea o parte din bagaje cărate de catâri până la tabăra superioară. Cum traseul lor era mai lung s-au trezit devreme, pe la 3:00 și au făcut ceva gălăgie așa că inevitabil m-am trezit și eu. Am așteptat să plece, am mai moțăit puțin dar deja se făcea dimineață așa că am luat micul dejun, mi-am pregătit bagajul și am pornit la drum.


Jurnal de expediție

Chiar dacă planul inițial era să iau un jeep până la Big Rock, încă nu se trezise nimeni prin sat cu care să pot vorbi pentru transfer și cum aveam track-ul GPS încărcat inclusiv pentru bucata aceasta și știam că sunt cam 8km, m-am hotărât să nu pierd vremea și să pornesc pe jos. Am plecat la 6:20 din Nandal, cu un rucsac care cântărea 16.5 kg.


Am ajuns în 2h și jumătate la Big Rock (2900m), un bolovan uriaș care marchează începutul traseului pe fața nordică. Din Nandal sunt 8.5km și 600 metri diferență pozitivă de nivel.


După o scurtă pauză de hidratare am pornit spre primul refugiu, situat la 4000m altitudine. Nu există marcaje așa că e important să aveți track-ul încărcat pe un dispozitiv GPS. Eu am avut toate traseele încărcate pe ceasul Garmin și a fost relativ ușor de navigat. Urcarea pe fața nordică se înscrie la scramble mountaineering, din punct de vedere al dificultății. Este destul de abruptă, cu pietre și bolovani la care e bine să aveți grijă, mai ales dacă nu urcați singuri. De la Big Rock până la primul refugiu sunt cam 5 km și 1100m diferență pozitivă de nivel.

Iranienii cu care m-am întâlnit (ei coborau), surprinși de faptul că urcam singur


Am ajuns la primul refugiu pe la ora 13:00, planul fiind să rămân peste noapte acolo. Am mâncat ceva, am despachetat câte ceva și m-am băgat în sacul de dormit să mă odihnesc puțin. Ca măsură de precauție, am avut la mine un pulsoximetru, care măsoară pulsul și saturatia de oxigen din sânge. Mă simțeam foarte bine și am confirmat asta și cu saturatia de oxigen (91% la 4000m) așa că m-am gândit că aș putea să urc din prima zi la al doilea refugiu. Nu este ceva ce aș recomanda, dar la momentul respectiv am hotărât că o singură noapte petrecută în refugiu ar fi mai ușor de suportat (din cauza altitudinii nu mă așteptam să am un somn foarte comod).


Am pornit așadar către al doilea refugiu, unde ritmul a încetinit considerabil. Porțiunea aceasta a fost și mai abruptă, au fost 700m diferență pozitivă de nivel în doar 3km. În timp ce urcăm am zărit un grup care cobora de la al doilea refugiu (sau poate chiar de pe vârf). A durat cam 2h și jumătate să parcurg cei 3km, ajungând în jurul orei 17:30. La 4700m saturația de oxigen era 75-76%, deci încă stăteam destul de bine. Am observat ulterior că a mai crescut cu câteva procente pe măsură ce m-am odihnit, semn că făceam față cu brio altitudinii. Singura problemă a fost că mi-am pierdut complet apetitul și n-am mai reușit să mănânc nimic, în schimb m-am hidratat bine.

Noaptea a trecut destul de greu. Mi-am dat seama de riscurile pe care mi le-am asumat – 2400 metri urcați în altitudine într-o singură zi, fără semnal, fără posibilitate de salvare dacă se întâmplă ceva, iar coborârea pe fața nordică, noaptea, e extrem de dificilă. M-am consolat cu faptul că mă simțeam bine fizic iar oximetrul îmi spunea că totul e în regulă. Chiar și așa, de-abia așteptam să vină dimineața, să mă pot pune în mișcare. Nu cred că am reușit să dorm mai mult de 2 ore, iar vântul a bătut toată noaptea. Dimineața în refugiu erau 5°C. M-am trezit pe la 3:45 și țin minte că m-am bucurat foarte tare că era (aproape) dimineață. Am mai stat în sacul de dormit puțin, apoi mi-am strâns bagajul și m-am îmbrăcat cu tot ce aveam, plănuind să plec odată ce răsare soarele, să se mai încălzească puțin.


Am pornit la 6:20, bucurându-mă de un răsărit superb și un cer senin. De la al doilea refugiu până pe vârf au mai fost cam 4.5km și 910m diferență pozitivă de nivel, pe care i-am parcurs în aproape 6 ore. Urcam făcând 10-15 pași, apoi mă opream să-mi recapăt suflul. Aici pauzele au devenit mai dese și mai lungi, rucsacul (încă) avea vreo 12kg. Deși a fost senin dimineață, pe urcare au apărut norii și vântul, devenind considerabil mai frig. Pe la 5500m m-a întâmpinat mirosul pregnant de sulf.

Scramble la 5000m


Ceva mai multă zăpadă la 5400m


Când credeam că în sfârșit ajung, am constatat că e de fapt o zonă ce pare a fi finalul urcării, dar nu este. De acolo mai este puțin de mers până la marginea craterului (20 minute). Am ajuns pe vârf în jurul orei 12:00, după aproape 6h de urcare! Yesss, I did it! Am așteptat puțin pe partea nordică a craterului să-mi recapăt suflul și în speranța că se va risipi ceața și voi putea face niște poze mai faine. Mi-am dat seama rapid că nu sunt șanse. Pe lângă asta, începuse să fulguiască ușor, temperatura fiind undeva la 2-3 grade. Am traversat spre partea sudică, unde este și cel mai înalt punct (5610m), am rugat pe cineva să-mi facă și mie niște poze și apoi am pornit ușor la vale că începeam să resimt destul de tare frigul.

Summit – fața nordică


Summit – fața sudică



Craterul din vârf, acoperit de zăpadă


Pe prima coborâre nu m-am simțit prea bine, gândindu-mă ca este de la lipsa mâncării (tot ce am reușit să mănânc dimineața au fost 3 rondele de orez expandat cu miere). M-am bucurat în schimb de o altă latură a muntelui, una cu ceva mai mult praf și nisip dar plină de oameni, ce păreau niște furnici pe urcare. Pe măsură ce coboram în altitudine se risipea și ceața și m-am putut bucura de peisaje, observând în partea dreaptă lacul Lar, de un albastru-turcoaz superb.



Pe la 4800m m-am oprit să încerc să mănânc ceva și să mai beau niște apă. Mi-am dat seama ulterior că nu lipsa mâncării a fost problema, ci sulful din aer, pe care îl inspirasem mai bine de o oră în zona vârfului. Mi-am mai revenit pe coborâre și cum deja trecuse ce era mai greu, am renunțat și la o parte din apă (să am rucsacul cât mai ușor). Am ajuns la tabăra superioară de pe fața sudică (Bargah Sevom – 4300m), unde m-am oprit să-l sun pe dl Mousavi să-i spun că voi termina mai repede cu o zi, că să-l poată anunța pe dl Reza să vină după mine. Din vârf până la tabăra superioară am făcut cam 3h (15:45).


De la Bargah Sevom am pornit la vale, spre tabăra inferioară – Goosfand Sara. Porțiunea aceasta a fost ceva mai plăcută, atât ca dificultate cât și ca senzație (îmi revenisem destul de bine). La 17:45 eram în tabără, la 3000m altitudine (ceasul indica 3200m). Partea bună a fost că la scurt timp după ce am ajuns am văzut un localnic cu un jeep ce strângea clienți pentru un transfer. I-am spus că vreau să ajung la Polour, a înțeles, a mai găsit 2 localnici și în câteva minute ne-am și pornit, iar transferul a durat 45min. Partea proastă a fost că m-am mișcat foarte repede iar dl Reza nu a avut timp suficient să ajungă, așa că am fost nevoit să mai aștept cam o oră și jumătate până a ajuns în Polour.


În drum spre Teheran l-am întrebat pe dl Reza dacă îmi poate recomanda vreun restaurant unde aș putea mânca (îmi doream o masă caldă) iar dânsul a fost extrem de amabil și m-a invitat la el acasă, unde i-am cunoscut familia, am stat la povești și am luat cina împreună. A fost de vis să pot mânca nu doar mâncare gătită, ci și preparate locale, într-un cadru autentic, cu niște oameni extrem de primitori. A fost o zi foarte lungă, la finalul căreia am ajuns la hotel frânt de oboseală dar în același timp tare bucuros că am reușit ce mi-am propus, chiar mai repede decât plănuiam inițial – traversarea muntelui de la nord la sud.


Rezumat Ziua 1

  1. Nandal (2300m) – Big Rock (2900m). 8.5km, 2.5h, 600m+
  2. Big Rock (2900m) – Refugiul I (4000m) | 5km, 4h, 1100m+
  3. Refugiul I (4000m) – Refugiul II (4700m) | 3km, 2.5h, 700m+

Rezumat Ziua 2

  1. Refugiul II (4700m) – Summit (5610m) | 4.5km, 6h, 910m+
  2. Summit (5610m) – Tabara Bargah Sevom (4300m) | 4.5km, 3h, 1310m-
  3. Bargah Sevom (4300m) – Tabara Gosfand Sara (3000m) | 5km, 2h, 1300m-



Echipament folosit

Vara nu sunt temperaturi foarte scăzute (câteva grade Celsius pe vârf), astfel nici echipamentul necesar nu este unul foarte special. Eu am ales să urc în adidași de trail, au fost confortabili și m-am putut mișca mai repede în ei (față de bocanci).

  • 3 tricouri sintetice + tricou merino + 2 perechi de mâneci
  • Bluză polar
  • 2 perechi de mănuși (una de alergare și cealaltă din polar subțire)
  • 2 perechi de pantaloni de trekking de vară + suprapantaloni subțiri (pentru vânt)
  • Jachetă GoreTex (folosită pentru vânt în mare parte) și o foiță de alergare
  • 2 buff-uri și o șapcă
  • Adidași de trail (LaSportiva Mutant), șosete tehnice dublate pentru confort sporit
  • Sac de dormit cu puf (temperatura de confort -7 grade °C) și izopren
  • Pulsoximetru, 2 baterii externe, încărcătoare, GoPro
  • Ceas cu GPS (Garmin Fenix3) cu traseele încărcate
  • Trusă de prim ajutor
  • Rucsac 40l (înghesuit la maximum, chiar și așa am mai avut 2-3 chestii legate pe exterior), câțiva metri de cordelină
  • Folie de supraviețuire
  • Lanternă frontală cu baterii de rezervă


Despre Iran

Iranul este o țară fantastică, cu niște locuitori extrem de prietenoși și primitori. Dincolo de provocarea personală, de a urca complet singur, am constatat că este o destinație safe si merită cu prisosință o astfel de experiență. Eu personal nu am avut niciun moment în care să nu mă simt în siguranță.

În prima zi de după ascensiune am vizitat puțin Teheranul și Muzeul Național de Bijuterii, după care am mers o zi și în Isfahan, care este o frumusețe de oraș, cu multă tradiție și istorie. Sunt foarte multe obiective de vizitat, palate, moschei, parcuri. Recomand piața Naqsh-e Jahan, care este a doua piață publică din lume, ca mărime (după Tiananmen din Beijing). Puteți face cumpărături din bazaruri, lua suveniruri tradiționale și gășiți și șofran – cel mai scump condiment din lume.

Piața Naqsh-e Jahan


Concluzii

A fost o aventură fantastică! O simplă idee, ce mi-a trecut prin cap în timp ce stăteam la birou, a devenit realitate. Am avut ocazia să descopăr ce presupune o astfel de tură pe toate planurile iar pe plan personal am văzut cum mă descurc la atitudine, cum reacționez în situații cheie și nu în ultimul rând cum rezistă psihicul.

Nu în ultimul rând, am cunoscut o mulțime de oameni frumoși și amabili și am descoperit o țară tare frumoasă, o destinație care îmi va fi mereu specială și pe care o recomand cu mare drag 🇮🇷 .